Ura

Simt nevoia să mai vorbesc despre ură, îmi dau seama ce forme subtile, adeseori înşelătoare, poate să capete ura. Nu ne întristează pe noi toţi să vedem că uneori relaţiile noastre cu oamenii cei mai apropiaţi sînt umbrite de înfricoşătoare crize de ură? Ne trezim brusc că urîm de moarte tocmai oamenii pe care credem că îi iubim. Rămîne de văzut dacă putem admite că tot ceea ce a fost cîndva iubire se poate preschimba în ură. Iubirea care se poate preschimba în ură a fost de fapt o ură care se ignora ca atare. Dacă urîm ceea ce am iubit cîndva înseamnă că n-am iubit niciodată. Există o ură făţişă, ura ce ia forma crimei, dar există şi ura ce poate să capete forma unui tratat de filozofie. Din acest punct de vedere, între un pumnal înfipt pe la spate şi o idee eronată nu există deosebiri esenţiale. Ura este o eroare, indiferent că se exprimă prin pumnal sau prin metaforă. Am citit adeseori articole de critică şi filozofie cu un sentiment de spaimă aproape fizică: «Doamne, cîtă ură zace în acest om!». În acest caz, ura lua o formă artistică: cuţitul devenea metaforă, pumnalul punct de vedere, dar din toate aceste seducătoare demon-straţii răzbătea o înfricoşătoare şi atroce ură faţă de om. Important este, cred eu, nu să idealizăm ura, s-o numim cu inconştienţă cînd magnifică, cînd admirabilă.jurnalul.ro